Forma care îşi apără fondul

Cum faci să-ţi menţii deplinătatea facultăţilor mintale în mijlocul unui vacarm? Poate nu întreb tocmai bine, dar a rămîne lucid în dricul unui chiolhan, de exemplu, a fi capabil să desfăşori logic o idee în asemenea condiţii mi s-a părut întotdeauna – nu rîdeţi! – o extraordinară performanţă intelectuală. Am participat, mărturisesc păcatul, la mai multe chefuri şi ştiu că nu e deloc – nici n-ar avea cum să fie! – mediul potrivit cu o dezbatere, nu neapărat academică (cine ar avea atîta lipsă de humor?!), ci măcar coerentă, minim inteligibilă. Discuţi, dacă discuţi, fleacuri, bancuri, chestii triviale, faci cîte o remarcă salină, primeşti alta în replică: discursul chefliu, că să fac o parafrază nu tocmai academică după Barthes, e plin savori, şi nu doar stilistice. Dacă pocalul dinaintea căruia se exhibă muşteriul ar fi, ca în filmele cu spioni, un receptor… nu: dacă toate tacîmurile, de la furculiţă la cuţit via ulciorul tronînd flegmatic printre bucate, ar fi nişte microfoane deghizate, ce mai text ar rezulta la transcriere! Umanul în stare pură, ca să zic aşa, decapat de protocol, de coercitivii ani şapte de acasă, inteligenţa sălbăticită, reîntoarsă la starea ei de impudoare primară…

Posibile criterii

Nu prea cred în antologii: sînt, în fond, un mijloc de manipulare a realităţii. Abil sau nu, cuprinzător, cu un grad pasabil de relevanţă ori ilustrînd, ştiu eu, un capriciu, un anume gust (adesea paranoic!), atunci cînd nu denotă, prin calitatea hîrtiei şi barocul tiparului, cine ştie ce orgoliu financiar. Sînt un avatar al formaţiei, dar şi forma pe care o ia cîteodată (spun asta pe urmele unei experienţe deloc euforice!) ambiţia cuiva. Ce îşi închipuie unii că discută în cazul unor astfel de cărţi? Un fenomen prelevat, poate? Strict tehnic, aşa s-ar părea: textele sînt, riguros vorbind, egale cu ele însele, identice în chip absolut cu propria lor sursă, se află, ca să zic aşa, în deplinătatea conformaţiei lor originare. Se întîmplă însă exact ca în televiziune: avem în cadre oameni vii, străzi recognoscibile, peisaje în care ne regăsim stări de spirit sau accidente demult stocate în CV. Obiectiv? Nici vorbă. Dar, vai, e numai o versiune, una dintre multele posibile, ale „obiectivului” la care vom fi luat parte, nu-i exclus, noi înşine, spectatorii de partea aceasta a micului ecran. Antologia e o versiune şi ea: efect de subordonare unui concept sau unei viziuni. Are, de cele mai dese ori, ponderea (ca şi valoarea!) unei impresii de lectură, făcută, cum ar veni, cu materialul clientului: nu i se poate contesta autenticitatea materiei prime, chit că modul în care elementele acesteia se prind în horă te izbeşte fie prin stîngăcie, fie printr-un amatorism lipsit de inhibiţii. Pe scurt, antologia e o cursă subiectivă camuflată sub imparabile aparenţe realiste. Bineînţeles că, vorba lui Călinescu, e utilă fenomenal (sau practic, mai curînd), procurîndu-ţi rapid sugestii, edificîndu-te din survol, dar trebuie manevrată cu prudenţă, în cele mai dese cazuri: are toate semnalmentele unui instrument de lucru, ca şi indicii exhaustivi ai butaforiei, din păcate, şi, în locul unei realităţi a realităţii, îţi serveşte, de regulă, realitatea subiectivităţii, marja unor preferinţe, proiecţia îndepărtată şi multiplu filtrată exegetic a unor oculte partizanate.

Cîştigă cine exprimă mai bine

Există poate şi o mistică a cifrelor zise rotunde: au solemnitatea unui jalon şi un halo care incită imaginaţia. Nu faci praf pe nimeni, dacă te lauzi că ai împlinit, spre exemplu, 39 de ani. 40 e altă gîscă: te situează instant într-o perspectivă patetică. Nu ridiculizez: constat doar un mod al reacţiei şi, pe undeva, un fel de cutumă. Totul e cu ce se soldează, cît de relevantă se dovedeşte. 1812 – şi cei două sute de ani care au trecut de atunci – sînt, fără îndoială, cu marja cea mai mare în această ordine.

Originea unei hibe

Ce mi-a fost dat ieri să aud, aproape toată ziua: „Cu anul nou!”. Este un calc din rusă: „S novîm godom!”. „La mulţi ani!”, cum ar veni. Ai parte de urările astea, invariabil, la sfîrşit de an. Degeaba şi-au bătut gura lingviştii, în van şi-a ţinut Ion Ciocanu, criticul literar, colegul de generaţie al lui Mihai Cimpoi, rubrica de cultivare a limbii la radioul naţional şi prin cîte săptămînale şi cotidiene. Zadarnice s-au dovedit eforturile profesorilor de română. Tot „Cu anul nou!” şi tot la Italia plecăm, tot pe televizor zicem că am văzut ceva, tot karoce în loc de „în fine”, tot hai, davai (alias „pe curînd”), etc., etc.

Minima contabilitate

Cred că aş putea fi poziţionat undeva la mijloc: nici printre denigratori (asta nu, în nici un caz), nici printre admiratorii înspumaţi, virulenţi, gata să te boxeze la sînge, vorba lui Arghezi, dacă nu le împărtăşeşti punctul de vedere. Nu este o zonă privilegiată, deşi pare: în clipa cînd te ia cu entuziasm, apare imediat un element în contrapondere, care îţi amendează puseul. Mereu, aici, un imbold e sancţionat de altul şi un delict de exultanţă, ca să zic aşa, e cu neputinţă din pricina decepţiei din revers.