Deci, îi place ideea!…

Dumneavoastră aţi vota un CV? Sau, ca să nu fie prea abrupt: cum aţi reacţiona, dacă vi s-ar cere să consimţiţi că CV-ul care vi s-a pus ochi sub e unul providenţial? Providenţial şi, prin urmare, să subscriem fără a crîcni, altfel dovedim rea-credinţă, obstrucţie, criptocomunism şi cîte altele. Pun o întrebare retorică, fireşte, şi totuşi, dacă nu vă enervează prea tare (pe mine m-a enervat!), faceţi, vă rog, mental acest exerciţiu: de a marşa pe nişte amănunte, care pot fi în egală măsură autentice dar şi aleatorii, biografice prin excelenţă ca şi pure produse de ficţiune (fiindcă avem şi o imaginaţie birocratică, extrem de proteică!). Cum e? Ce simte un for interior constrîns să crediteze, în fond, o schemă, o fantoşă? Căci omul viu, cu principiile, valorile şi – deloc neglijabil într-o perspectivă ca a noastră – cu umorile sale, e încă departe, e fix la distanţa pe care o impune o potenţialitate despre care nu ştim decît: an de naştere, studii şi ultimul job. E o treabă să condamni pe cineva în contumacie şi alta, principial alta, am impresia, să pui în cumpăna unor date (onorabilitatea şi eclatanţa lor nu intră deocamdată în discuţie) un viitor întreg: al tău, al celuilalt, al tuturor, stricto sensu.

O modalitate a adevărului

Scriu în mare grabă şi cam anevoie, pentru că am o temperatură urîtă şi, dacă deschid această paranteză – care poate deranja destulă lume prin caracterul ei cam intim (bine, clinic!) –, e fiindcă mi-am căutat de curînd prin jurnalele anilor trecuţi şi am dat de un fragment în care comentam o mărturisire a lui Codrin Liviu Cuţitaru. O mărturisire care ar fi putut, la o adică, să cadă în cabotinism, dar care şi-a păstrat, totuşi, prospeţimea şi firescul puseului de moment, mărturisire care are exact tonul uzual al unei discuţii între prieteni. Cei care scriu ştiu ce greu e să păstrezi un ton rezonabil atunci cînd vine vorba de lucruri personale, de zone care ţin de fieful tău particular: la riscul cabotinismului se adaugă, fatal, pericolul grandilocvenţei şi efectul este, de regulă, diametral opus celor scontat.

În aşteptarea privirii

Clic, dintr-o lungă (şi aproape că perversă!) obişnuinţă pe Facebook, unde dau de un link spre articolul lui Mircea V. Ciobanu , „Literaţi basarabeni (2) // Ruperea rîndurilor”. Am semnalat partea întîi cu un prilej anterior; e şi motivul pentru care revin. Dar nu doar pentru a plăti un tribut, logic, continuităţii. Problema literaturii din Basarabia, a specificului ei, dacă există un asemenea specific, dacă se poate cuantifica şi dacă, în cele din urmă, s-ar dovedi omologabil, este relevantă sub un semn mai larg: al identităţii noastre în bună parte schizoide, fluctuante, neaşezate, tulburi. Nu mă rezum la basarabeni: diagnosticul acesta e valabil, din păcate, la scara întregii etnii, altfel nu ar fi devastată – politic, economic, social, demografic, cum vreţi – de atîtea forţe şi tendinţe centrifuge. Basarabia e un fel de metonimie în această ordine: parte cu toate hibele de care mai suferă întregul.

Numai sfinţii de ei

Nu mai e nimeni… Au plecat, rînd pe rînd, cu toţii. O grămăjoară de oameni, nesfîrşit de dragi. Am rămas numai eu să-i plîng, să-i evoc, să-i fac să trăiască într-un fel de timp interior. Ştiu, chiar dacă nu cred, ştiu, chiar dacă toate faptele lumii, toată logica ei îmi aţîţă neîncrederea, că stau acum undeva deasupra creştetului meu, aşa cum stau eu în clipele astea şi privesc o literă de pe monitor, stau şi mă urmăresc cu interes, o echipă de fani fără de prihană, care se agită, pariază, poate, şi rostesc nebunatici îndemnuri pentru cel care orbecăieşte de partea asta a monitorului. Cum să le spun ce dor mă apucă uneori de ei? Cine te-ar crede că tastezi cu ochii împăinjeniţi? Numai sfînţii de ei, numai oamenii aceştia care au împrumutat chip şi căldură lui Dumnezeu.

Forma care îşi apără fondul

Cum faci să-ţi menţii deplinătatea facultăţilor mintale în mijlocul unui vacarm? Poate nu întreb tocmai bine, dar a rămîne lucid în dricul unui chiolhan, de exemplu, a fi capabil să desfăşori logic o idee în asemenea condiţii mi s-a părut întotdeauna – nu rîdeţi! – o extraordinară performanţă intelectuală. Am participat, mărturisesc păcatul, la mai multe chefuri şi ştiu că nu e deloc – nici n-ar avea cum să fie! – mediul potrivit cu o dezbatere, nu neapărat academică (cine ar avea atîta lipsă de humor?!), ci măcar coerentă, minim inteligibilă. Discuţi, dacă discuţi, fleacuri, bancuri, chestii triviale, faci cîte o remarcă salină, primeşti alta în replică: discursul chefliu, că să fac o parafrază nu tocmai academică după Barthes, e plin savori, şi nu doar stilistice. Dacă pocalul dinaintea căruia se exhibă muşteriul ar fi, ca în filmele cu spioni, un receptor… nu: dacă toate tacîmurile, de la furculiţă la cuţit via ulciorul tronînd flegmatic printre bucate, ar fi nişte microfoane deghizate, ce mai text ar rezulta la transcriere! Umanul în stare pură, ca să zic aşa, decapat de protocol, de coercitivii ani şapte de acasă, inteligenţa sălbăticită, reîntoarsă la starea ei de impudoare primară…

Posibile criterii

Nu prea cred în antologii: sînt, în fond, un mijloc de manipulare a realităţii. Abil sau nu, cuprinzător, cu un grad pasabil de relevanţă ori ilustrînd, ştiu eu, un capriciu, un anume gust (adesea paranoic!), atunci cînd nu denotă, prin calitatea hîrtiei şi barocul tiparului, cine ştie ce orgoliu financiar. Sînt un avatar al formaţiei, dar şi forma pe care o ia cîteodată (spun asta pe urmele unei experienţe deloc euforice!) ambiţia cuiva. Ce îşi închipuie unii că discută în cazul unor astfel de cărţi? Un fenomen prelevat, poate? Strict tehnic, aşa s-ar părea: textele sînt, riguros vorbind, egale cu ele însele, identice în chip absolut cu propria lor sursă, se află, ca să zic aşa, în deplinătatea conformaţiei lor originare. Se întîmplă însă exact ca în televiziune: avem în cadre oameni vii, străzi recognoscibile, peisaje în care ne regăsim stări de spirit sau accidente demult stocate în CV. Obiectiv? Nici vorbă. Dar, vai, e numai o versiune, una dintre multele posibile, ale „obiectivului” la care vom fi luat parte, nu-i exclus, noi înşine, spectatorii de partea aceasta a micului ecran. Antologia e o versiune şi ea: efect de subordonare unui concept sau unei viziuni. Are, de cele mai dese ori, ponderea (ca şi valoarea!) unei impresii de lectură, făcută, cum ar veni, cu materialul clientului: nu i se poate contesta autenticitatea materiei prime, chit că modul în care elementele acesteia se prind în horă te izbeşte fie prin stîngăcie, fie printr-un amatorism lipsit de inhibiţii. Pe scurt, antologia e o cursă subiectivă camuflată sub imparabile aparenţe realiste. Bineînţeles că, vorba lui Călinescu, e utilă fenomenal (sau practic, mai curînd), procurîndu-ţi rapid sugestii, edificîndu-te din survol, dar trebuie manevrată cu prudenţă, în cele mai dese cazuri: are toate semnalmentele unui instrument de lucru, ca şi indicii exhaustivi ai butaforiei, din păcate, şi, în locul unei realităţi a realităţii, îţi serveşte, de regulă, realitatea subiectivităţii, marja unor preferinţe, proiecţia îndepărtată şi multiplu filtrată exegetic a unor oculte partizanate.

Cîştigă cine exprimă mai bine

Există poate şi o mistică a cifrelor zise rotunde: au solemnitatea unui jalon şi un halo care incită imaginaţia. Nu faci praf pe nimeni, dacă te lauzi că ai împlinit, spre exemplu, 39 de ani. 40 e altă gîscă: te situează instant într-o perspectivă patetică. Nu ridiculizez: constat doar un mod al reacţiei şi, pe undeva, un fel de cutumă. Totul e cu ce se soldează, cît de relevantă se dovedeşte. 1812 – şi cei două sute de ani care au trecut de atunci – sînt, fără îndoială, cu marja cea mai mare în această ordine.