Cred că aş putea fi poziţionat undeva la mijloc: nici printre denigratori (asta nu, în nici un caz), nici printre admiratorii înspumaţi, virulenţi, gata să te boxeze la sînge, vorba lui Arghezi, dacă nu le împărtăşeşti punctul de vedere. Nu este o zonă privilegiată, deşi pare: în clipa cînd te ia cu entuziasm, apare imediat un element în contrapondere, care îţi amendează puseul. Mereu, aici, un imbold e sancţionat de altul şi un delict de exultanţă, ca să zic aşa, e cu neputinţă din pricina decepţiei din revers.
Mă refer – spre a nu lungi prea mult vorba – la cazul Leonidei Lari, recent dispărută. Un nume, nici vorbă, încărcat de simbol şi un parcurs pe care, înainte de a-l judeca, cum s-au grăbit atîţia zilele acestea (şi nu oricum, ci în termeni de fanatism şi intoleranţă incredibile într-o zonă, cum-necum, creştină), ar trebui să facem efortul de a-l înţelege, mai întîi. N-am citit prea multă presă românească în care numele poetei apare într-un context sau altul, deci nu ştiu multe de tot despre felul în care era receptată, ce imagine îţi făcuse (sau i se impusese, mai degrabă). Dar din ce mi-a căzut în mînă ori sub ochi se degajă o figură, vai, deloc agreabilă. Două sau trei intervenţii, dintre cîte le va fi avut în Parlamentul României: de un penibil atroce, vădind o defazare halucinantă, care te făceau să te chirceşti de durere pentru avatarurile ai anterioare.
Ei, aici voiam să ajung: la chipul iniţial al poetei, complet necunoscut în Ţară. Vă spune ceva un titlu ca Piaţa Diolei? Dar Marele Vînt? Dar Mitul trandafirului? Sînt primele trei cărţi ale sale. Debutul, în special, absolut spectaculos în contextul vremii (era anul 1974), ar merita reeditat, chiar cu prefaţa lui Andrei Lupan, poetul-academician, cum i se spunea, un privilegiat al regimului, de fapt (şi un neverosimil arghezian în publicistică, apropo!), care abia nimerea cuvintele să-şi exprime stupefacţia de pe urma unei lecturi căreia nici un critic nu i-ar fi putut găsi în jur un termen de comparaţie. Dumitru Crudu o acreditează la neomodernişti (un minunat articol, ca atitudine morală, poate fi văzut aici: http://www.timpul.md/articol/leonida-lari-intre-doua-focuri-29804.html), deşi textele oferă destul de multe probe de expresionism oarecum ingenuu, dacă pot spune aşa, adică nepremeditat, nativ. Am cercetat odată mai aplicat latura asta: în alte condiţii, dacă împrejurările n-ar fi aruncat-o, cu tot cu sensibilitatea ei ulcerată, în social, Leonida Lari ar fi dat, poate, o remarcabilă măsură a valorii. Avea, cum să spun?, un fel de intrepiditate neobişnuită, o vervă care trecea mult dincolo de simpla ostentaţie verbală în a provoca transcendentul. Nu era o digitaţie oarecare, pe care mulţi şi-o permit fără a avea o cîtuşi de mică vocaţie: simţeai undeva dincolo de cuvinte o anumită fibră. Multă lume s-a şi împiedicat de formă, luînd expresia – tributară atîtor deficienţe, adevărat, dar aş fi vrut să-i văd pe criticii ultrafini după ce s-ar fi „formar” cu Bucov, Sat uitat şi, pour la bonne bouche, Partidul cheamă, de Nichita Marcov (cumplit meşteşug de mutilare a bunului-gust) – luînd, zic, expresia drept marcă implicită a profunzimii, a genuinului. Aşa am judecat la repezeală şi am clasat nume care spuneau, de fapt, altceva.
Nu e doar cazul Leonidei Lari: cu excepţii de numărat pe degete, toţi postbelicii basarabeni, pînă la optzecişti (şi nici ei în întregime), suferă de acest soi, aproape tragic, de inadecvare a mijloacelor. Se poate întreprinde o cercetare punctuală a acestei dihotomii explicabile cultural şi istoric: într-un număr semnificativ de cazuri, ce pare sămănătorism, de pildă, are un alt ascendent. Sensibilitatea e modernă (sau neomodernă, cu termenul lui Dudu): o dejoacă, spuneam, mijloacele.
O dihotomie s-a instalat şi întrucît priveşte cariera acestor oameni, prestaţia lor pe plan social. Lari, Vieru şi alţii aidoma, mai puţin vizibili dar cu merite incontestabile în mişcarea de emancipare spirituală, aş spune, din ani ’90 ai secolului trecut, sînt taxaţi excesiv, nemeritat de multe ori. O înscriere la PRM sau o fraternizare în văzul lumii cu Păunescu, să zicem, nu se iartă nici în ceasul ultim. Principal, aşa pare. Băşcălia groasă cu care este întîmpinat un elan pur, dezinteresul de beton pentru o lume lăsată în plata tuturor profitorilor încă n-au făcut, din păcate, obiectul unei măcar minime contabilităţi.
