Ce mi-a fost dat ieri să aud, aproape toată ziua: „Cu anul nou!”. Este un calc din rusă: „S novîm godom!”. „La mulţi ani!”, cum ar veni. Ai parte de urările astea, invariabil, la sfîrşit de an. Degeaba şi-au bătut gura lingviştii, în van şi-a ţinut Ion Ciocanu, criticul literar, colegul de generaţie al lui Mihai Cimpoi, rubrica de cultivare a limbii la radioul naţional şi prin cîte săptămînale şi cotidiene. Zadarnice s-au dovedit eforturile profesorilor de română. Tot „Cu anul nou!” şi tot la Italia plecăm, tot pe televizor zicem că am văzut ceva, tot karoce în loc de „în fine”, tot hai, davai (alias „pe curînd”), etc., etc.
Curios: au băgat de seamă cei de la Educaţie fenomenul? Pentru că în obstinaţia de folosi şi mai departe calchierile, în persistenţa aceasta, peste mode şi timp, vorba poetului, a aberaţiilor, şi nu în cazuri izolate, sporadice, ci la scară naţională, se întrevede, cert, un anume fenomen. Ce se întîmplă? De ce am rămas imuni la cultură, de ce continuă să nu ne pese nici azi cum ne exprimăm, de ce nu mişcă măcar o singură fibră în sensul acesta? Dar sînt toate astea explicabile doar cultural? Ar ajunge să le situăm numai în perspectivă istorică? Nu e cumva la mijloc încă ceva, ţinînd de structura noastră cea mai intimă? Karoce, apropo, e recurent şi îl poţi auzi şi din gură de filolog. E ca un virus care a pătruns pînă în cele mai profunde straturi ale sistemului. Da, chiar în termenii aceştia computaţionali putem vorbi, urmînd, logic, să ne întrebăm cum stăm cu softul de apărare, cu scutul, mai exact. N-aş vrea să pară o paranoia naţionalistă ideea mea, dar cred că se poate întreba, doar tehnic, cum ar fi arătat vremurile de azi (noi înşine, bineînţeles), dacă am fi avut o altă noţiune a demnităţii? Repet: nu vreau să pară o paranoia, dar pe cine dintre noi (fac, iată, apelul) l-a străbătut vreodată bănuiala că maşinala consimţire la karoce e o atitudine de sclav, în fond, un gest de supunere celuilalt? Rata calchierilor poate fi – nu rîndeţi! – şi o măsură a demnităţii naţionale. M-am gîndit odată că se poate umbla cu dictafonul prin mulţime, prin gări, în trenuri, autocare, peste tot, iar fişierele audio să fie apoi transcrise şi volumul sau volumele rezultate să fie, la rîndul lor, tipărite. Totul – fără nici un indiciu, un text comun, cu expresia lui Bacovia. Am avea astfel o fişă imensă de genuin – multiple căi către culisele mentalului. Căci nu sîntem deloc cei care ne credem, ne acredităm şi, incomparabil mai mult – şi mai profund – decît faptele noastre, sîntem propriile cuvinte. Textele spun totul chiar şi atunci cînd sînt făcute să mintă.
L-am intervievat acum nu demult pe Dan Dungaciu, directorul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale de la Bucureşti, cu prilejul lansării cărţii sale Basarabia e România? Dileme identitare şi (geo)politice în R. Moldova. Avea o teză care mă cam enervase, sincer vorbind: cum că viitorul Basarabiei e în mîinile noastre, depinde ce ne dorim. Aşa s-ar părea. Dar nu e totuşi cam cinic să-i laşi la propria lor latitudine pe nişte oameni lipsiţi de tradiţia un asemenea exerciţiu? Cît discernămînt crede intelighenţia de pe Dîmboviţa că am avea la nivel public – sau, mă rog, instituţional – să luăm hotărîri care să ne angajeze viitorul? Am pus întrebările acestea, gîndindu-mă la faptul că, dincolo de toate normele şi cutumele de drept internaţional, dincolo de raţiunile – mai mereu meschine – ale politicului sau geostrategicului, trebuie să existe şi o răspundere – care nu se poate prescrie – a Centrului în raport cu Marginea. Indenegabil: noi trebuie să ne decidem viitorul. Chestiunea e dacă avem „logistica” trebuitoare acestui scop. Şi n-o avem, dovadă ultimele două decenii, pe care le-am ratat cu o rară inconştienţă. Aşa că, înainte de a lăsa lumii de aici dreptul de a-şi decide însăşi viitorul, ar trebui să ne întrebăm, fie şi în surdină, dacă nu e ăsta cumva un mod de a ne spăla pe mîini. Cine să decidă? Şi cum?!
Nu-mi pot îngădui să rezum aici replica politologului, foarte nuanţată, de altfel, deşi excesiv de protocolară pe alocuri. O propoziţie însă e de citat ca dovadă că Centrul nu e doar suficient ori sastisit: există şi spirite lucide. E apropo de ideea că Bucureştiul nu ne poate concede pur şi simplu dreptul de a decide; are, înainte de asta, obligaţia de a crea aici mecanismele discernămîntului, datoria morală de a asista geneza clarviziunii: „Există un deficit de proiect, de miză, de înţelegere, de inteligenţă din partea Bucureştiului generic”. Pe undeva, karoce-le de care vorbeam şi din deficitul acesta ni se trage…
