Există poate şi o mistică a cifrelor zise rotunde: au solemnitatea unui jalon şi un halo care incită imaginaţia. Nu faci praf pe nimeni, dacă te lauzi că ai împlinit, spre exemplu, 39 de ani. 40 e altă gîscă: te situează instant într-o perspectivă patetică. Nu ridiculizez: constat doar un mod al reacţiei şi, pe undeva, un fel de cutumă. Totul e cu ce se soldează, cît de relevantă se dovedeşte. 1812 – şi cei două sute de ani care au trecut de atunci – sînt, fără îndoială, cu marja cea mai mare în această ordine.
Credeam că ştiu cam totul despre felul cum ne percep ruşii în sinea lor şi încă o probă de mitocănie şi dispreţ, la cîte s-au acumulat pînă în prezent, n-ar mai avea cum să ne impresioneze. Principial numai, din păcate, fiindcă în materie de şovinism se pare că nu există limite de intensitate: poţi escalada la infinit.
Înfiinţarea, anul trecut, la Chişinău, a Mişcării civice „Anul 1812” (care îşi propune – citez de pe http://actiunea2012.ro/grupul-de-initiativa-anul-1812%E2%80%9D-se-transforma-in-miscarea-civica-anul-1812%E2%80%9D.html – „culturalizarea societăţii civile prin conştientizarea trecutului istoric al R. Moldova, organizarea mai multor manifestaţii pe parcursul unui an cu privire la împlinirea a 200 de ani de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Ţarist şi convingerea instituţiilor abilitate de a introduce disciplina Istoria Românilor la examenele de Bacalaureat”) a lăsat, într-un mod, vai, extrem de previzibil, indiferenţi şi Guvern, şi Parlament, şi chiar, de necrezut, societate civilă. În schimb, la fel de previzibil, a pus în mişcare armia propagandistică a ruşilor, cu inepuizabilele ei muniţii.
Aici ar merita deschisă o mică paranteză: luăm, de regulă, în deşert efectele propagandei, ne credem imuni la cîntecul (cîntecele, de fapt: pluralul e pur şi simplu inerent domeniului) ei de sirenă. În cazuri izolate (şi încă bine ranforsate sociologic, pentru a nu mai spune de cultură în genere), poate. Nu şi la scară de naţiuni, însă: intervine o perversă lege a numerelor mari şi o mulţime de alţi factori, de la economic la politic via diversele conjuncturi. Fapt e că victoriile de pe teren se cîştigă, de regulă, în preview, pe tărîmul ideilor, buna orchestrare a cărora produce tensiuni dincoace, în realitate. Întotdeauna agresiunea vine dintr-un spaţiu virtual: ideologia impietează, ca să zic aşa, cîştigînd cel care exprimă mai bine.
De altfel, ruşii sînt perfect conştienţi de asta. Iată ce scrie, în legătură cu Mişcarea, Andrei Safonov, istoric şi politolog, unul dintre liderii Interfrontului în anii ’90 ai secolului trecut (textul e pe http://www.rosbalt.ru/blogs/2011/07/07/866986.html): „…istoria în epoca Restriştei [nu ştiu dacă traduc exact cuvîntul smuta – Gh.N.] este linia întîi a luptei pentru destinele ţările şi popoarelor. Este vorba de retrasarea hotarelor de sud-vest ale Ucrainei şi Moldovei. E mai bine să înţelegem asta din capul locului şi să trecem la acţiune, nemaişteptînd momentul cînd soldaţilor români li se va ordona iarăşi să treacă Prutul”.
Tipul nu glumeşte, el crede sincer în eficienţa măsurilor punitive şi a acţiunilor de contracarare: „În asemenea cazuri e necesar să ripostăm fără ezitare cu lovitură la lovitură”. Şi invocă drept argument anul 1991, cînd „în Transnistria a fost creat propriul sistem de învăţămînt, diferit de structura analogică a Moldovei. Unul dintre primele acte ale ministerului învăţămîntului RMN a fost anularea cursului de „Istoria românilor”, introdus de Chişinău. Acest curs pleca de la ideea că aflarea Moldovei în componenţa ar fi fost un bine. el a fost anulat imediat sau, dacă vreţi, a fost interzis, pentru a nu intoxica minţile tinerilor transnistreni cu veninul unionismului şi naţionalismului pro-românesc. Această interdicţie a fost un bine salvator: graţie acestui pas hotărît propaganda în favoarea Bucureştiului a fost pe dată alungată din şcolile RMN”.
Ideea sa este că Rusia şi Ucraina trebuie să editeze – în tiraje de milioane! – literatură care „să demaşte tezele propagandei pro-româneşti”. Mai mult: „pot fi finanţaţi savanţii, politologii şi publiciştii care, într-un stil accesibil, ar denunţa ideile românismului, le-ar lua în derîdere. S-ar putea edita în special lucrări de istorie pentru tineret, în care, în formele cele mai simple, s-ar dovedi caracterul binefăcător al aflării fostei RSSM, la început, în componenţa Imperiului Rus, apoi şi a Uniunii Sovietice, precum şi prejudiciile aduse de stăpînirea românească”…
Acum să raportăm toate astea la tăcerea de înaltă laşitate diplomatică alor noştri ca răspuns la comentariile pline de cinism ale ambasadorului rus la Chişinău privind împuşcarea basarabeanului Vadim Pisari, la postul de control de lîngă Vadul-lui-Vodă, chiar în prima zi a anului curent, an cînd se împlinesc două secole de la fatidicul 1812. Oare nu ni se întîmplă totul – rapt, deznaţionalizare, umilire în masă – pentru nu că avem replică? Cînd ne-am făcut vreodată expliciţi în istorie? Cînd verbele noastre au trecut de pragul strigătului gutural? Întrebare pentru Ministerul Educaţiei, în primul rînd.
