Cum faci să-ţi menţii deplinătatea facultăţilor mintale în mijlocul unui vacarm? Poate nu întreb tocmai bine, dar a rămîne lucid în dricul unui chiolhan, de exemplu, a fi capabil să desfăşori logic o idee în asemenea condiţii mi s-a părut întotdeauna – nu rîdeţi! – o extraordinară performanţă intelectuală. Am participat, mărturisesc păcatul, la mai multe chefuri şi ştiu că nu e deloc – nici n-ar avea cum să fie! – mediul potrivit cu o dezbatere, nu neapărat academică (cine ar avea atîta lipsă de humor?!), ci măcar coerentă, minim inteligibilă. Discuţi, dacă discuţi, fleacuri, bancuri, chestii triviale, faci cîte o remarcă salină, primeşti alta în replică: discursul chefliu, că să fac o parafrază nu tocmai academică după Barthes, e plin savori, şi nu doar stilistice. Dacă pocalul dinaintea căruia se exhibă muşteriul ar fi, ca în filmele cu spioni, un receptor… nu: dacă toate tacîmurile, de la furculiţă la cuţit via ulciorul tronînd flegmatic printre bucate, ar fi nişte microfoane deghizate, ce mai text ar rezulta la transcriere! Umanul în stare pură, ca să zic aşa, decapat de protocol, de coercitivii ani şapte de acasă, inteligenţa sălbăticită, reîntoarsă la starea ei de impudoare primară…
Îmi amintesc şi acum, foarte viu, după aproape douăzeci de ani, interviul luat lui Mircea Dinescu la Şcoala de vinificaţie din Stăuceni (localitate devenită între timp un fel de suburbie a Chişinăului). Ne vizitase în calitatea sa de proaspăt preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, alături de Ana Blandiana şi alţi cîţiva colegi. Era iarnă, am aşteptat preţ de vreo şase ore, bătînd coridoarele şcolii, pînă să apară alaiul cu Dinescu (purtat ca pe o drăcovenie nemaivăzută prin cîteva centre raionale, silit să vorbească cinovnicilor, elevilor, profesorilor, care-i devorau volubilitatea, literalmente, fiindcă nimeni de la noi nu mai auzise pînă atunci vorbă atît de colorată, atît de proteică, atît de impetuoasă: poetul şi omul se confundau într-un spectacol fără sfîrşit).
Am putut vorbi abia către miezul nopţii, după ce pe mese au călătorit mai multe oale cu sarmale şi fluvii de vin (gazdele nu puteau scăpa ocazia să epateze!): un interviu de o luciditate frapantă şi de o putere a previziunii pe care am avut numeroase prilejuri, ulterior, s-o verific. Nimic, în pagina tipărită, nu sugera contextul: Dinescu a vorbit ca un profet nemilos, fără nici o concesie reveriei, cu o precizie feroce.
Ei, bine, ăsta s-a decretat atunci, în redacţie, că e miracolul: capacitatea de a articula o idee în ciuda condiţiilor „ostile”, facultatea de a epuiza o temă (şi încă într-un stil de mare clasă!) indiferent de ceea ce se întîmplă pe-afară.
N-aş fi făcut acest ocol, dacă interviul pe care am avut nu demult ocazia să i-l iau profesorului Mircea Martin n-ar fi întrunit, la aceeaşi uimitoare intensitate, cotele de abstragere şi cursivitate. Şi dacă, printr-o vizionară coincidenţă, n-ar fi încheiat acolada deschisă în primul caz. Mircea Dinescu, la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, vorbea (şi nu-l credeam!) că poeţii o să-şi plîngă în pumni, arătînd în noile condiţii – pe atunci încă în latenţă – literatura va fi greu încercată.
Cu domnul profesor Martin am discutat la un hotel din Bălţi, unde a venit cu grupul de participanţi la programul manifestărilor prilejuite de acordarea Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu – Opera Omnia”. S-a potrivit să fie tocmai în ajun de anul nou pe vechi, cum se spune la noi. Omit descrierea cadrului; vă asigur doar că avea toate ingredientele indispensabile unei petreceri goliardice (cînd l-am mai auzit eu pe Leo Butnaru cîntînd „Noi sîntem români”? niciodată!). Întrebarea era ce rost mai au, azi, asemenea reuniuni poheticeşti? Cine ne ascultă? Cui, oare, dăm noi măsura grandorii noastre imponderabile?.
Cîteva fragmente dintr-un răspuns mai larg: „Noi am acum vorbim la Bălţi, într-o seară de revelion, după stil vechi, într-un loc în care se vorbeşte mai degrabă ruseşte decît româneşte. Sigur că, dacă vom considera poezia în absolut, această componentă lingvistică şi etnică poate are mai puţin importanţă. Pe de altă parte, trebuie să ne gîndim, totuşi, că poezia este dependentă de limbă. Este aici o relaţie de concrescenţă: poezia nu poate sări peste limbă, e ca şi cum ar sări peste umbra ei. (…) Întrebarea ar aştepta un răspuns: da, domnule, nu au nici un rost sau nu au un rost esenţial, aceste reuniuni. Şi, în absolut, aşa e. Dar, în relativul în care trăim, aceste întîlniri au rol foarte important. E un ritual care contribuie la perpetuarea poeziei, a ideii de poezie şi a actului poetic însuşi. E o formă care îşi apără fondul. Care îşi stimulează în disperare fondul…”
